Un cărturar aromân mai înalt ca timpul – scriitorul și profesorul ANASTASE N. HÂCIU (1890-1953)

Cărțile care trec pragul timpului sunt cele mai valoroase, cele mai parfumate și cele mai pline de nemurire. Despre două dintre aceste cărți vă voi aminti în cele ce urmează, dar și despre cel care le-a scris.

O carte uriașă, o carte rară, cu o temă incitantă și mereu în actualitate și plină cu viața unui popor este cartea profesorului aromân AnastaseHâciu, volum cu titlul generic „Aromânii” și subtitlurile cu preocupările acestora. Alt titlul chiar nu se cuvenea.

Pentru mine, aromânii, după citirea acestei cărți, sunt un popor maiestuos, valahi, deci frați de-ai noștri, fără tăgadă, iar informațiile oferite, chiar despre formarea acestui brav popor, mi-au creat curiozitatea de a-i cunoaște mai îndeaproape. Chiar dacă nu au o țară a lor, și nu ne putem raporta ca la o țară, nu le putem nega existența și contribuția la dezvoltarea civilizației europene, cel puțin. Îi întâlnim în grupuri sau dispersați în mai multe state europene: Grecia, Albania, Bulgaria, Macedonia de Nord și Serbia, iar o parte destul de mare locuiește în România. Nu trebuie, însă, să studiezi mult ca să-ți dai seama că aromânii fac parte sau sunt o ramură a poporului nostru.Multe cuvinte din aromână seamă sau sunt identice cu ale noastre. Abia acum, după ce am realizat lucrul acesta, consider căvolumul„Aromânii” poate fi un început pentru aprofundarea studiului despre aromâni. Ar trebui studiat ca manual în toate școlile sau măcar acolo unde există comunități ale aromânilor. Necunoașterea este vidul care oprește comunicarea noastră ca ființe aparținătoare unui popor.

Cartea „Aromânii” nu este o simplă carte, după cum spuneam. Pentru realizarea ei autorul a întreprins o imensă documentare și a depus o muncă de Sisif, jertfindu-și timpul și ani din viață pentru a-și arăta dragostea față de neamul din care a făcut parte. Aceasta cred că este cea mai înaltă formă de patriotism, de iubire de neam. A arătat lumii fața adevărată și vitează a poporului său. Un popor maiestuos și de povestese înfățișează în ochii și mintea noastră, deaceea vă spun să nu așteptați să devină manual obligatoriu în şcoli.Citiți cartea acum și faceți din ea o a doua Biblie a poporului aromân!

Continuând prezentarea cărţii, observăm sub titlu: „Comerț, Industrie, Arte, Expansiune, Civilizație”, subtitluri care ne arată direcția și temele abordate de către autor.

Numele autorului este Anastase N. Hâciu, înscris pe copertă, iar sub nume este trecut: „profesor la R. Sărat”, încă un motiv să fiu mândru și curios. Pe pagina de gardă găsim consemnatsub formă de ștampilă: „Marele premiu Năsturel”, 1937, al Academiei Române, cu o „Mărturisire” a lui Simion Mehedinți, profesor universitar (n. 16 octombrie1868, Soveja– d. 14 decembrie1962,București, academician, geograf și geopolitician român).

Cartea fusese publicată cu un an în urmă, în 1936, la Tipografia „Cartea Putnei” din Focșani și deaceea i s-a aplicat acea parafă/ştampilă care arată premiul acordat de Academia Română. Premiile Năsturel-Herescu sunt premii create la 30 august1873 de Academia Română din veniturile realizate de pe urma donației gen.Constantin Năsturel-Herescu (1798-1874), strănepot al lui Udriște Năsturel. Trebuie menționată și informația, deloc lipsită de interes, din revista „Țara noastră” (iulie 1937), potrivit căreia Premiul Năsturel, în valoare de 12000 de lei, i-a fost acordat lui Anastasie N. Hîciu pentru lucrarea „Aromânii. Comerț, industrie, artă, expansiune, civilizație”. Juriul era format din Al. Lapedatu, președintele Academiei Române, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Silviu Dragomir și Simion Mehedinți.Așteptăm milonarii zilelor noastre să ia exemplu.

Cartea conţine următoarea dedicaţie:„Prinos de pioasă amintire părinților mei!” și „Soției și fiicelor mele, toată puterea mea de jertfă”și, cu siguranță, este dedicată şi poporului aromân și român.

Alcătuirea cărții este una academică, elaborată cu mult simț artistic și intelectual, relevându-ne un mare intelectual în persoana autorului. După prefață găsim tabela de materii, frumos ordonată, și cronologia celor trei cărți (trei părţi), așa cum a fost împărțită. Cartea este mare și la propriu și la figurat,în format A4 și are aproximativ 615 pagini.

Nu am citit cartea cu „strângere de inimă”, așa cum ne îndeamnă Simion Mehedinți în prefața volumului, „Mărturisire”, ci am citit-o cu o vie curiozitate și cu o lăcomie fără margini, sorbind cuvintele precum respiram și voiam mai mult aer. Îl înțeleg și pe Simion Mehedinți, înțeleg contextul și îi dau dreptate. Acum, la 90 de ani de apariția cărții, poți privi și vedea lucrurile detașat, mai ales că în 90 de ani s-au schimbat multe. „Mărturisirea” este o mică lecție de istorie. Ne spune, printre altele, că „Aromânii erau cei mai ridicați dintre toți păstorii dimprejurul Mării Mediterane. Ei erau nu numai păstori, ci și mari, foarte mari negustori.”. Aceasta-i și ideea principală a cărții. Fiecare cuvânt al lui Simion Mehedinți trebuie analizat cu mare atenție. A înțeles exact cartea și în câteva cuvinte a definit-o. Ne mai spune că neamul aromânilor a dat pe lângă mari negustori și meseriași, mulți cărturari și oameni politici. Așa este! Nu pot trece fără să amintesc deIon Luca Caragiale, Gellu Naum, Alexandru Odobescu (distins cu premiul Academiei „Năsturel”, 1877) și Sextil Pușcariu, actoriiToma Caragiu, Ion Caramitru sau sportivii Gheorghe Hagi, Simona Halep, Simona Amânar și Cristian Gațu, aceştia mai spre timpurile noastre.„Ce ar fi fost românii din Ardeal fără marele mitropolit și om de stat Andrei Șaguna?”se întreabă Simion Mehedinți în „Mărturisire” și ne întrebăm și noi.

Academicianul Simion Mehedinți mai spune un lucru interesant în prefața cărțiiși anume că„Aromânii erau singurul popor din Balcani care nu aveau analfabeți”. Interesant, mai ales pentru acea perioadă. Prefața este mai mult decât o mărturisire.Este o istorie pe scurt, o emoție a luptei pentru cauza civilizației.

Mult timp după prima citire a cărții, cu aproximativ un sfert de secol în urmă, m-a preocupat să aflu cine este autorul acestei cărți unice, Anastase N. Hâciu, profesor, iată, în orașul în care locuiesc, cu intenția clar de a scrie despre el și cărțile domniei sale. Am răscolit arhive și nu am găsit niciun semn, nicio urmă. Până mai ieri, când, absolut întâmplător, citind ziarul „Cuvântul Românesc” din iunie 1993, la pagina 17, am văzut un titlul cât un munte: „Un mare uitat: AnastaseHâciu (1890-1953)”, sub semnătura lui Zahu Pană. Zaharia Pană, cunoscut și sub numele de Zahu Pană(n. 21 august 1921, Gorna Belica, Macedonia de Nord – d. 1 martie2001, New York, SUA) a fost un poet, scriitor și publicist de origine aromână. Mi-a sărit inima din piept. M-am emoționat cumplit. În sfârşit, căutarea mea se terminase. Am memorat de la prima citire tot articolul. Excepțional articol, bine documentat.Aflam lucruri fascinante despre AnastaseHâciu, cel care predase 8 ani limba română și filosofia la Râmnicu Sărat, şi cred că ar trebui să se facă un film după povestea vieții sale, care este fabuloasă.

Iată câteva repere din articolul menționat. S-a născut în anul 1890 în comuna de aromâni Cușova, din Macedonia, fostaIugoslavie, al treilea dintre cei patru copii de aromâni înstăriți și toți patru au făcut studii superioare. Un frate, Mihai, ajunge arhitect și se stabilește la Addis Abeba, iar Hristu face comerț la București. Anastase, după terminarea școlii primare, urmează cursurile liceului românesc (interesant, un liceu românesc) de la Bitolia, unde se împrietenește cu viitorul mare profesor Victor Slăvescu (n. 23 mai/5 iunie 1891,Rucăr, județul Muscel – d. 24 septembrie1977, București) a fost economist, om politic român, ministru de finanțe al Românieiîntre anii 1934–1935, membru titular al Academiei Române.

După terminarea liceului, vine în România, în jurul anului 1910, unde îl găsim ca student la Facultatea de Litere și Filosofie din București. O perioadă nu mai știm nimic despre el, ca mai apoi să-l găsim studiind limba rusă la Harkov; traduce chiar și poezii de Pușkin. Aici îl prinde revoluția comunistă rusă.Fuge cu greu din Rusia, dar cert este că scapă și îl găsim la Constantinopol studiind limbile arabă, turcă veche și turcă modernă.

Reîntors în România, își termină studiile și obține primul post de profesor de limba română și filosofie în 1921, la un liceu din Cahul, Basarabia. Aici se căsătorește și, în 1922, pleacă în Grecia, la Salonic, unde este numit directorul liceului român (iată, un alt liceu românesc!) din oraș. La Salonic i se nasc și cele două fiice: Theodora (a devenit o pictoriță cunoscută) și Magdalena. Este mutat sau se mută ca administrator al școlilor și bisericilor românești din Macedonia, iar în anul 1927 îl găsim la Bazargic, ca director al Liceului de băieți „Nicolae Filipescu”. De aici trece printr-un liceu din București, pentru o perioadă scurtă, ca apoi să fie numit profesor de limba română și filosofie la Râmnicu Sărat, unde activează timp de opt anila Liceul de Băieți „Regele Ferdinand”, azi Colegiul Național „Alexandru Vlahuță”.

În acest oraș reușește să-și organizeze materialul cules și să termine celebra sa lucrare „Aromânii”, premiată, cum am spus, de către Academia Română cu Premiul „Năsturel”. Râmnicul i-a dat liniștea și răgazul necesar să termine lucrarea. De aici se mută la București, în anul 1937, la Seminarul monahal de la Cernica. Apoi îl găsim ca profesor la Liceul comercial „Marele Voievod Mihai”, ca apoi, în anul 1946,să se pensioneze. La 18 aprilie 1953, inima lui AnastaseHâciu a încetat să bată, la București. Îmi amintesc o confesiune a dumnealui unui confrate: „Am scris două cărți (monumentale, spun eu), am crescut două fete (ca două flori, spun eu), am înfrumusețat orașul cu două case”. Simt că a spus-o cu bucurie în suflet, mulțumit că le-a dus până la capăt, nebănuind câtă importanță și câtă nemurire vor primi cele două lucrări publicate, „Aromânii”, în 1936, și „Evreii în Țările Românești”, apărută în 1943.

În biografia lui AnastaseHâciu găsim și o altă față a destinului său, și anume aceea a apostolatului. A predat limba română cu pasiune generațiilor de tineri români și aromâni, printre care și tinerilor de la Râmnicu Sărat. Ar trebui să-i facem statuie la Râmnic sau, dacă nu se poate, măcar o stradă să-i poarte numele. Așa cum spuneam, la Râmnicu Sărat a definit o carte monumentală despre aromâni, o adevărată istorie a aromânilor. Nimeni, niciodată nu a reușit această performanță, iar Premiul Academiei Române „Năsturel” spune totul.Ştiu sigur că recunoaşterea sa la Râmnicu Sărat nu se va întâmpla pentru că sunt prea mulți impostori care au făcut din tron abundența neputinței și a nepăsării.

O definiție frumoasă și reală a aromânilor o găsim sub formă de motto la „Introducerea” lui AnastaseHâciu. Aromânii sunt „un roiu de albine harnice, cari fac miere în crăpături de stânci, în jurul cărora mugesc torente furtunoase, formate de Albanezi și Turci” (Pouqueville, „Voyage  de la Grece”.). Numai și citind acest moto și îți dorești să cunoști Albania, iar visul meu de a vizita Macedonia și Albania a devenit realitate, pentru că voi fi acolo începând cu 21 august 2026. Voi evoca în minte, iar dacă voi găsi ascultători, le voi spune despre bâlciurile de la Seres și Perlepe, voi vorbi despre cele trei perioade ale formării: perioada de presupuneri și fermentare, despre perioada bizantină sau mescopolitană, despre centrele de comerț și industrie din Aspropotan, Epir, Zagor și Pind, despre comerțul adriatic de la Ohrida, Castoria, Muloviște, centre din Macedonia, dar și din Albania de la Durațo, Fieri, Valona, Tirana, Novi Bazar și altele.Peste influentaBitolie nu pot trece, fiind zona pe care o cunoaşte, ca și trăitor în zonă, cel mai mult AnastaseHâciu. Trebuie amintite centrele de negustori de laGrebena, Corița, Crușova (locul de naștere a scriitorului AnastaseHâciu), Perlepe și Bitolia. De pe valea Vardarului, ne duce în ținuturile Salonicului, Constantinopolului, face incursiuni prin Tracia, apoi ne vorbeşte despre negoțul aromânilor în Asia Mică, Siria etc. De la păstori la negustori trecerea a fost făcută firesc, fiindcă trebuiau să-și vândă produsele, iar ei ştiau cel mai bine să-și aprecieze munca și produsele. Astfel au reușit să devină stăpânii bogățiilor din peninsulă.

Cartea a II-ase referă tot la comerț, industrie și artele lor, iar aceasta mi se pare mult mai interesantă pentru că întâlnesc locuri cunoscute mie, autorul vorbind despre negustorii aromâni și coloniile lor în Austro-Ungaria: Brașov, Sibiu, Făgăraș, Oradea Mare, Orăștie, Cluj, Orșova, Timișoara, dar și despre Belgrad, Novisad, Budapesta, Viena etc. Continuă cu centrele din Serbia, Bulgaria, Grecia veche,Principatele Române, din Cadrilater, dar și un capitol care pare că nu îşi are locul aici, poate în altă parte, despre centrele, coloniile din Egipt, Sudan, Abisinia, cele din Africa. Acum aparmeşteșuguri frumoase precum croitoria în fir de aur și argint, pictura bisericească și sculptura în lemn.

Cum era și firesc, după o asemenea incursiune mondială,nupoţi să nu identifici psihologia poporului aromân, nu poți să nu vorbeşti despre rolul său în dezvoltarea civilizației, și asta face scriitorul AnastaseHâciu în Cartea a III-a, nominalizând chiar roluri importante jucate militar, politic și stiințific, referindu-se la rolul jucat de aromâni în istoria Greciei, a țărilor sârbești, în Bulgaria și Turcia. Colosal! Sistematic și bine descrise evenimentele din viața aromânilor pe tot cuprinsul cărții.O carte monumentală, un popor maiestuos, care merită studiat, de la care avem de învățat. Iar semnătura de la „Introducere” mă face mândru: „ R-Sărat, 28 iulie 1935, Prof. AnastaseHâciu”.

Și cea de-a doua lucrare, „Evreii în Țările Românești”, 1941, a profesorului Anastase N. Hâciu, este prefațată tot de academicianul Simion Mehedinți. Este, de fapt, o scrisoare trimisă în urma lecturării manuscrisului prin care își arată admirația față de munca acestuia și de acribia cu care a alcătuit cartea:„Din capitolele citite amrămas însă cu credinţa că ai urmat aceeaşi metodă ca şi în cartea „Aromânii”. Prin acea scriere, plină de informaţii personale, ai ajuns unizvor de informaţie nu numai pentru economişti, dar şi pentru etnografi, demografi şi istorici”.

A intuit și de data aceasta corect Simion Mehedinți. „Evreii în Țările Românești”, ca și „Aromânii”,este o carte reprezentativă a celor două popoare, asemănătoare oarecum.

Și aceasta din urmă poate fi numită o lucrare istorică, o lucrare despre un popor, despre poporul ales al evreilor. Cartea începe documentarea și prezentarea evreilor din Țara Românească încă din perioada dacică și daco-romană și trece prin perioada Evului mediu până la 1500. Din sec. al XVI-leaautorul vorbește despre factorii economici, despre ocupațiile evreilor și despre pozițiile ocupate de eiîn acea perioadă. Epoca fanariotă până la stabilirea Consulatelor, la 1782, este și ea conturată, prezentând metodele evreilor de care se serveau în activitatea lor, privilegiile obținute, dar şi prigoana împotriva lor. Interesant este și capitolul despre cum au fost văzuți evreii de contemporani. Perioada Consulatelor, 1782-1829, este cea mai cuprinzătoare: ocupaţii, caracteristici, factori care i-au determinat să se așeze aici,activitatea străinilor creștini, atmosfera morală și religioasă, noua înfățișare a centrelor urbane, cum au fost văzuți de scriitorii străini, pozițiile câştigate de ei.Urmează perioada Regulamentului Organic, cu aceleaşi întrebări și preocupări ale autorului  despre cum au trăit și s-au dezvoltat ca neam în Țările Românești.

Am reținut câteva informații pentru cititorii mei râmniceni, printre care faptul că prin anul 1830, la recensământ, la Râmnicu Sărat era un singur evreu declarat, iar la FocşaniiMunteni la fel, populația, la acea dată, fiind de 1.650.000 locuitori. De asemenea, am reţinut că în anul 1938 „La R.-Sărat, manufactură şi galanterie,comerţ de pielărie şiîncălţăminte, de vinuri, de cheresteaşi de cereale- aproape sută în sută, este evreesc. Se spunea că în târgurile moldovene fiecare cocioabă sau şandramaîşi avea şi polobocul cu rachiuîn dosul ei. Am văzut, în acest orăşel, cum unii manufacturişti evrei- cu părinţidescinşi din înfiorătoarele vaduri ale Galiţiei sau ale MăriiCaspice – stau, sub tejghea şi pe tejghea, cu carafele pline de basamacca să poată atrage pe clientul ţăran. Şiaceştiadeţin, în mrejele lor,tot comerţul mare şi mic de galanterie şi manufactură în întregul judeţşi parte în cele vecine.”.

Cartea nu trebuie citită cu patimă. Informația, care inundă paginile, este tot ce avem nevoie din ea. Conține 8 capitole bine structurate și documentate și are 630 pagini.

Putem afirma cu tărie că AnastaseHâciu a fost și un bun creștin, deoarece invocăîn fiecare dintre cele două lucrări, în argumentul său „…sprijinul celui Atotputernic şiAtoateştiutor ca să-mi binecuvântezestrădaniile, să mă ferească de patimă și de orice gând de părtinire și să-midea puterile trebuitoare ca să duc la capăt marea încercare ce o pornesc!”. Și iată că Dumnezeu i-a ascultat ruga!

Despre o personalitate precum profesorul și scriitorul Anastase N. Hâciu merită să amintim și să scriem multe pagini. Nu merită să-l lăsăm printre marii uitați. Eu am spălat doar o lacrimă căzută în cer. Aștept din partea domniilor voastre să-mi urmați măcar îndemnul de a citi cele două lucrări. Fiți purtătorii trecutului viu, frumos, pozitiv!

Constantin Marafet