La editura EIKON de la Bucuresti au văzut lumina tiparului 4 romane ale autorului albanez de origine aromână, Thanas Medi. “Casa de nebună a Atenei”, “Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” împreună cu romanele, “Umbra Blestemată” şi Markela” aparținând autorului Medi se află la Bookfest Chișinău. Cărtile traduse din limba albaneză de dna Oana Glasu se vor bucura de o aparitie largă în cadrul Târgului de Carte găzduit de Chișinău, din capitala Republicii Moldova. Salonul Internațional de Carte Bookfest Chișinău Bookfest are loc in perioada 28 august – 1 septembrie. Editura EIKON a publicat peste două mii de titluri aparținând unor autori clasici, moderni, contemporani, a organizat două festivaluri naționale de carte, peste două sute de turnee însumând peste două mii cinci sute de lansări de carte, participă la toate târgurile naţionale și la unele internaționale de carte, impunându-se prin valoarea cărţilor publicate şi prin calitatea grafică, obţinând numeroase premii şi distincţii. Colaborează cu toate reţelele importante de difuzare, precum şi cu majoritatea bibliotecilor din ţară, derulând proiecte și evenimente culturale în parteneriat cu Academia Română, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Ministerul Culturii şi Cultelor, Administraţia Fondului Cultural Naţional, Muzeul Literaturii Române, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Patriarhia Română, universități, biblioteci și alte instituții de cultură, centrale și regionale, în vederea promovării și stimulării lecturii. Fragment din “Casa de nebună a Atenei”, traducerea din limba albaneză este de dna Oana Glasu. “Trebuia să fie acolo înainte de șapte. La ei! Era atât de speriată de ei, i se păreau atât de înfricoșători, încât nici în vis n-ar fi vrut să-i vadă. Nici nu îndrăznea să-i pomenească cu acea poreclă cunoscută pe care le-o punea toată lumea, deși nu-i făcuseră niciodată vreun rău. Îi ținea la distanță, ca să nu-i năpădească creierul și astfel se consola cu vinovăția de a nu avea serviciu, și deci, nu o lega nimic de ei. Întrucât ei nu făceau umbră pământului, nu existau și nu s-ar fi împiedicat de ei. Undeva deasupra străzii Thivon, una dintre arterele cu cel mai intens trafic rutier din partea de vest a Atenei, luă autobuzul 732. Era plin de oameni, înghesuiți ca sardelele, care se grăbeau la muncă. Cu greu a reușit să-și facă loc și să se agațe de bara verticală de lângă ușa principală. Găsi drept cea mai bună soluție pentru moment, să-și lase privirea să-i alunece dincolo de geamul aburit al ferestrei din față. Acolo, unde totul se rostogolea cu rapiditate, un amestec de clădiri, copaci, dar și lumini și stele, care se stingeau continuu spre cer. Se cufundă înlăuntrul său din cap până în picioare pentru a se simți mai bine și a uita încotro merge, locul în care avea să înceapă noua muncă, pe „ei”, oamenii înfiorători care o așteptau. Se agăță de o stea care strălucea mai tare, de parcă s-ar fi prins de trecutul său îndepărtat, de vremea când era cineva. Plângea sufletul în ea pentru puțină mândrie, pentru puțin mai multă demnitate, iar zicala aceea bine-cunoscută „Munca este onoare” i se păru un nimic, o expresie mai perimată ca oricând. Pentru că asta era și ea însăși: un mare nimic. Ajunsese la limita de jos, nivelul zero al abilității și înțelegerii umane. Avea să facă cea mai banală, cea mai lamentabilă muncă, pe care o evitase întotdeauna: femeie de serviciu! Pentru a da cu mătura și mopul, pentru a curăța podeaua de gunoaie, de murdăria și scuipatul altora (în special al lor), nu credea că e nevoie de cine știe câtă minte. Era suficient să ai brațe, brațe puternice. Nimeni nu mai avea nevoie de înclinațiile, visele, dorințele, creierul ei. Să fii o ființă fără cap, doar cu corp, mușchi și stomac, era mult mai bine.
