Eugen BLAJ
Imposibilul rămâne imposibil!
„Umbra Blestemată” – Thanas Medi, Editura Eikon, 2023
Cu siguranță, Thanas Medi este un adevărat vrăjitor al cuvântului scris, un magician al narațiunii. Dar aceste calități care îi conferă unicitate ar fi zadarnice dacă nu ar exista o complexitate sufletească și spirituală cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc. Capodoperele care ies de sub pana lui Thanas Medi sunt rodul sondării în profunzime a propriului suflet. Nimic artificial, nimic contrafăcut, niciun artificiu stilistic sau epic gratuit. Totul pare deja întâmplat, totul pare deja trăit. Autenticitatea mustește în tot ceea ce scrie, iar lucrul acesta ar fi cu neputință de realizat în absența propriei bogății spirituale.
Eu sunt un cititor meticulos, ordonat și meditativ. Cu toate acestea, iată că este cea de a treia carte a lui Thans Medi pe care o devorez, fiind nevoit nu o dată să revin asupra unui cuvânt sau a unei fraze care mi-a scăpat în frenezia lecturii. Care este „secretul” acestei fascinante „rețete”? Am să încerc să răspund la această întrebare, fără a avea pretenția unei așa-zise obiectivități caracteristice în special criticilor literari. Dimpotrivă, subliniez faptul că răspunsurile mele vor fi strict subiective, pentru că numai subiectiv poți scrie despre cineva care vorbește cu tine personal. Autorul nu scrie pur și simplu, ci se scrie pe sine, și se deschide necondiționat, ca un prieten care se destăinuie altui prieten. Nu există și nu poate exista o distanță între autor și cititor, pentru că autorul te atrage într-un dans fascinant al sincerității totale, un dans care nu poate fi dansat decât în doi. Spre deosebire de multe romane, contemporane sau clasice, în care autorii „dansează” singuri, executând, ce-i drept, figuri senzaționale, pe care nu poți decât să le admiri de pe margine, Thanas Medi are darul de a te răpi, transformându-te în partenerul său.
Am remarcat chiar de la prima carte a domniei sale pe care am citit-o, „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, modalitatea fascinantă prin care autorul reușește să transforme trăirile personajelor într-un alt fir epic, într-un plan care se suprapune narațiunii propriu-zise. Desigur, narațiunea există și este extrem de solidă și de bine structurată, având toate ingredientele unei narațiuni de care nu te poți dezlipi, dar pare că epicul nu este decât un pretext pentru un altfel de epic, cel al trăirilor. Tensiunea povestirii este imensă, dar ea este dominată de mult mai profunda tensiune a sentimentelor, care se nasc, se dezvoltă, se contorsionează surprinzător și, uneori chiar mor, la fel de surprinzător. Ceea ce se petrece în interiorul personajelor devine mult mai tensionat decât narațiunea, pentru că, la Thanas Medi, interiorul determină exteriorul și nu invers. Liricul, zbuciumat și tensionat, modelează epicul, astfel încât ești mereu într-un fel de alertă, încercând să anticipezi epicul prin sondarea profunzimilor sufletești ale personajelor, operațiune de cele mai multe ori sortită eșecului.
Poate că ordinea în care am citit eu cele trei romane, diferită de ordinea apariției lor în Albania, mi-a fost de mare ajutor. Spun aceasta, pentru că „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” m-a făcut să devin un albanez între albanezii din Plaiul Bufniței sau din Gorița Mare, să simt și să gândesc asemeni lor, să îmi însușesc ciudatele lor tradiții, să iubesc așa cum Socrat o iubea pe Caterina, fapt care mi-a fost de mare ajutor atunci când am plonjat cu patos în romanul „Markela”, unde am putut să înțeleg mai bine cum este posibil să fii un albanez exilat între albanezi și cum se pot jertfi personajele în dramatice iubiri imposibile, în cadrul tragi-comic al tiraniei comuniste.
Simțindu-mă destul de „albanez”, în romanul „Umbra Blestemată”, m-am descoperit un imigrant, altundeva decât în Grecia. Fatalmente, nu am putut să nu fac o paralelă între românii plecați prin Germania sau prin Italia „pentru o pâine mai bună”, cu albanezul ajuns pe străvechile tărâmuri ale Greciei din aceleași motive.
La fel ca în cazul românilor eșuați prin occident, albanezul poartă povara Albaniei, el pătrunde în societatea Greciei de după 1989 ca un paria: „Nu semănam cu oamenii, semănam cu statele. Cu două țări care sunt certate din motive stupide.” (p.255)
Pledoaria avocatului „frumoasei criminale”, Albana, domnul Patiris, care este de fapt un rechizitoriu, ne dezvăluie cu precizie chirurgicală, dureroasă și necesară, modul în care grecii îi văd pe albanezi și, prin extrapolare, modul în care erau priviți românii în Occident: „Îi vrem pe albanezi (…) să ne schimbe pamperșii, dar uneori îi privim ca pe niște pamperși. Vrem ca ei să ne curețe casele, dar nu îi vrem ca oameni de-ai casei. Îi plătim ca muncitori, dar îi vedem ca pe niște servitori. Ne este mai ușor să-i punem pe toți într-o oală, decât să-i scoatem pe cei răi din ea. A devenit obicei să gândim numai rău despre ei și numai bine despre noi înșine. Ne place să spunem că nu suntem rasiști, dar ținem sub pernă visul rasei alese. Suntem obsedați de ideea că ei s-au născut doar pentru forță de muncă; pe când noi am venit pe lume doar ca să stăm pe scaune. Construim două Grecii: una bună pentru noi și una rea pentru ei. Ei sunt oameni, la fel ca noi, dar nu ne place să ne comparăm cu ei. Ei nu vor iubirea noastră, exprimată adesea ca pomană; vor respect, chiar mai mult decât iubire…” (p.270)
În altă parte, autorul ne spune: „Dintre zicalele care circulau cel mai frecvent în ultimii ani în Umbra Blestemată se numărau cele care vorbeau despre greci: „Grecul necredincios”, „Pe grec să nu-l faci prieten”, „Grecul rămâne grec”. Albanezii păreau să aibă o ostilitate constantă față de greci, în timp ce grecii păreau să aibă un dispreț invariabil față de albanezi. (…) ostilitatea albanezilor nu venea din ura pe care o nutreau față de alții, ci mai mult din disprețul cu care îi tratau alții.” (p.54)
Ei bine, într-o astfel de lume vine albanezul pe nume Vesel, din Umbra Blestemată, fiu al unui tată creștin ortodox și al unei mame musulmane, convertite apoi la creștinism, la nașterea fiului lor. Mai târziu, unul dintre prețurile „integrării” lui Vesel va fi schimbarea numelui de musulman într-unul de creștin, Vangjel. Cu prilejul ceremoniei de creștinare, personajul, care găsește în aceste ritualuri un fel de fățărnicie superficială, referindu-se la un alt „candidat” la botez, observă sarcastic: „Nici un grec nu i-a spus: „schimbă-ți numele” și niciun preot nu l-a amenințat cu cazanul cu smoală, dar lui, disprețul îi juca în ochi.(…) schimbarea numelui s-a produs și ca urmare a scăderii stimei de sine. Pe omul care purta numele meu, probabil l-au disprețuit, dar a fost și el foarte zelos în a se subaprecia.” (p.118)
Supunându-se parcă unei fatalități a destinului, înainte chiar de a deveni Vengjel, Vesel se îndrăgostește de o tânără și frumoasă grecoaică. Tumultul trăirilor, aproape sufocant, îl transformă pe albanezul necăjit într-unul întreprinzător, care, spre deosebire de mulți alți imigranți (valabil și pentru românii occidentalizați) care se resemnează în fața destinului lor, dorește cu tot dinadinsul să își depășească statutul. El știe foarte bine că „a supraviețui înseamnă a nu trăi”, de aceea, fără a-și nega identitatea, ci doar încercând să o dezvăluie altfel, să o amelioreze, face tot ceea ce îi stă în putință să demonstreze, în fața Kristinei și în fața întregii Grecii, că albanezul nu este așa cum este etichetat.
Asemeni lui Socrat, din Plaiul Bufniței, sau al lui Leko din Rovina, Vangjel este devorat de vârtejul iubirii neîmpărtășite. Măiestria autorului constă în aceea că te face să simți ce simte personajul, să i te substitui, să te bucuri, să te întristezi sau să disperi împreună cu el, astfel că, pentru mine cel puțin, lectura a fost una solicitantă din punct de vedere emoțional. Epicul a devenit mereu secunda care a urmat elegiei, liricului.
Toată cavalcada sentimentală a personajelor, de o intensitate remarcabilă, este zugrăvită de autor în stilul său inconfundabil. Trecând peste epitetele, comparațiile sau metaforele pe care autorul le utilizează cu măiestrie și care, într-un mod surprinzător de franc, îl leagă de originile sale, subtilitatea observației și profunzimea analizei sunt caracteristicile care dau unicitatea scriiturii. Sunt nenumărate pasajele care ar putea exemplifica cele spuse de mine, dar am să mă opresc doar la două dintre ele, care mi s-au părut de o finețe excepțională.
Poetul, cel cu „pălărie cu boruri”, care „crăpa dacă nu i-ar fi citit o poezie Kristinei”, îi relevă personajului (autorului) următoarele considerații: „Acum că știam că este poet, i-am înțeles imediat tristețea. Tristețea poetică este o suferință, precum este și cufundarea pictorului după paleta culorilor. Iar suferința este o furie care te rupe în două, dacă nu este scoasă în afară.” (p.68)
Referitor la evoluția relațiilor dintre greci și albanezi, autorul, prin gura personajului său, remarcă: „La început, când ne-am revărsat din munți, grecii ne-au privit cu suflet. Ne-au oferit un adăpost în care să dormim și o bucată de pâine pentru a ne menține sufletul viu. Ulterior, când s-au întâmplat multe și s-au auzit multe, ne-au privit cu mintea. Creierul este pentru a gândi, iar inima pentru a face ceea ce creierul nu vrea. Când ne-au analizat cu mintea, grecii s-au speriat, la fel cum se sperie oricine care vede că în casa lui intră un tâlhar. Și au aruncat asupra noastră multe pietre și mult noroi. Le purtam în spate pe atunci și făcusem un obicei, ca atunci când priveam un grec în ochi, să-l urmăresc în spatele genelor, ca să nu aibă noroi.” (p.136)
Alteori, gravitatea observației este completată de o ironie simplă și usturătoare.
De pildă, descriind în amănunțime ritualul botezului său, personajul remarcă grandoarea Bisericii „Profetul Andrea” și faptul că profetul rezolva grijile oamenilor fără să se bucure de interiorul superb: „El ieșea mai mult în afara bisericii decât stătea înlăuntrul ei. Întrucât afară erau oamenii, iar aceștia aveau griji. (…) Doar cupola de culoarea plumbului era numai una. Dar și ea era impunătoare pentru că era mare. Fiind mare, „Profetul” rezolva mai bine problemele oamenilor.” (p.144) Ironia extrem de fină la adresa oamenilor, nu a „Profetului, continuă cu momentul în care Vangjel intră în apa botezului, care de abia îi ajungea până la glezne: „(…) pe mine mă pufnea râsul, întrucât gândeam că legătura mea cu Dumnezeu începe cu picioarele.” Slujba pare interminabilă, căci „(…) era foarte lungă și începuse să mă plictisească. Cu multe cruci de ulei pe trupul meu gol, cuvinte de neînțeles și foarte mult: „Doamne” și „Amin”. Atât de mult „Doamne” și „Amin”, încât pentru o clipă am uitat că mă botează și am crezut că mă îngroapă.” (p.147). Concluzia implicită a acestui roman, ca și a celorlalte două, este că imposibilul rămâne imposibil, chiar dacă este mereu la un pas de posibil. Tragismul utopiei este astfel cu atât mai impresionant. Mai dureros. Și mai veridic.
Nu în ultimul rând, trebuie să remarc traducerea pe care Oana Glasu o face cu aceeași acuitate ca în cazul celor două romane mai sus amintite. Desigur, cunoașterea la perfecție a limbii albaneze și perioada petrecută în Albania, cunoașterea mentalității albanezilor, toate sunt un atuu esențial, dar lucrurile nu se rezumă la atât. Stilul lui Thanas Medi este unul foarte elaborat, deși deseori exprimarea este voit frustă. A surprinde, prin traducere, subtilitatea stilistică, figurile de stil surprinzătoare, trecerile firești de la profunzimea personajelor la simplitatea și superficialitatea lor, a face posibilă cunoașterea personajelor prin limbajul folosit de ele, toate acestea și multe altele, sunt o sarcină extrem de dificilă, de care Oana Glasu s-a achitat exemplar.
De asemenea, este meritul Editurii Eikon de a ne oferi nouă, cititorilor din România, o frescă a societății albaneze comuniste și post-comuniste, de a ne ajută să-i înțelegem mai bine pe frații noștri albanezi prin lucrările acestui merituos cuplu literar, Thanas Medi – Oana Glasu.
