De Entela Binjaku

Ion Caramitru este Directorul General al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. El se află în această poziție înaltă din anul 2005. Pentru realitatea fragilă albaneză, în care directorii sunt mai repede înlocuiți decât numiți, acest fapt este un indiciu puternic a ceea ce se poate realiza atunci când ai un potențial înalt de leadership, când ești înconjurat de admirație și când încrederea în abilitățile proprii este un factor determinant. 

Ion Caramitru este unul dintre cei mai îndrăgiți artiști dîn Romănia din toate generațiile care îi cunosc arta lui.  În aceste condiții, și personalitatea sa de leader preia alte valori.

Dacă vă aflați în București și menționați numele domnului Caramitru, reacțiile pe care le veți obține sunt diferite, toate având același numitor: o personalitate de cultură prețioasă,un actor divin și o voce frumoasă.

La toate aceste calități,  aș adăuga și altele pe care am avut șansa să le constat  în ultima sâmbătă a lunii ianuarie, atunci când am avut ocazia să realizez acest interviu în biroul său de la Teatrul Național ”I.L.Caragiale” din București, și anume: un mare artist primitor, cald și atent.

Urmăriți în continuare interviul cu dl. Ion Caramitru:

Domnule Caramitru, care este situația actuală a dramaturgiei în România?

I. CARAMITRU: Dramaturgia nu este un fenomen foarte bine dezvoltat, după părerea mea. Se scrie puțin teatru și aș putea să spun că nu există o școală cu tradiție în dramaturgia contemporană, deși în perioada interbelică au fost câțiva scriitori care au făcut istorie în teatrul românesc. În proporție covârșitoare,  în perioada comunistă  dramaturgia era obedientă și singurele încercări de a găsi soluții provocatoare de teatru erau de a monta texte clasice cu reflexe de disidență. Nu putem vorbi decât de câțiva autori care încercau să folosească un limbaj esopic, un limbaj duplicitar ca să strecoare pe lângă cenzură anumite lucruri. Și aici au fost scriitori ca Marin Sorescu, D.R. Popescu, Iosif Naghiu și alții, care au făcut cât de cât încercări în felul ăsta. 

Dupa ’89, am sperat cu toții intr o „literatură de sertar”, cum se numește, adică de texte salvate de cenzură de către scriitori şi păstrate pentru vremuri mai bune, dar ne-am izbit de o realitate foarte cruntă:  nu existau!

Prima inițiativă serioasă de a stimula scriitura nouă s-a facut la nivelul Uniunii Teatrale din Romănia  UNITER – unde, încă din anii ‘90, unul dintre principalele programe ale Uniunii se numește  „Cea mai bună piesă românească a anului”,  care este o competiție, un concurs de dramaturgie nouă,  premiată și susținută până la un punct de Fundația Principesa Margareta, ca, apoi, să treacă chiar sub autoritatea Casei Regale a României, care oferă premiul în fiecare an în GALA Premiilor UNITER.

De o bună bucată de vreme, Teatrul Național pe care îl conduc încearcă să și monteze, să facă spectacole cu piesa câștigătoare. Chiar recent, este vorba de trei-patru săptămâni în urmă,  am avut o premieră cu piesa intitulată „Matilda și Groparii”, a autoarei Stela Giurgeanu, care a câștigat premiul în anul 2018. Un an înainte, am montat piesa anterioară care a câștigat concursul și sperăm să reușim să facem asta în fiecare an. Dar au fost și ani în care nici piesa câștigătoare nu era bună. 

Stilul dramatic este un stil complicat și cere foarte multă  dexteritate către specificul literaturii dramatice și care face ca unii autori, să zicem de proză, să scrie teatru prost. Sunt și poeți care au încercat, chiar și Eminescu a încercat, dar piesele lui sunt nejucabile. 

Există  însă scriitori care între cele două războaie mondiale au lăsat câteva piese, nu multe, care se pot juca. De exemplu, Mihail Sebastian, care a murit tănăr, a lăsat trei sau patru piese, cam câte are și Caragiale, până la urmă. Încă nu avem speranțe să apară și la noi un Moliere, un Shakespeare sau un Goldoni, cu o operă vastă. Nu trăim o epocă de mare performanță dramaturgică. Se încearcă acum mai multe formule de teatru: teatru document, teatru care încearcă să exploateze o situație reală care să se transfere pe scenă, formule care sunt mai aproape de informație decât de psihologia teatrului clasic. 

Sigur, ne interesează, dar nu sunt texte care să ramână pentru posteritate. Așa că, la ora asta, putem spune că ceea ce este viu și mereu nou în teatrul românesc este arta spectacolului, care depășește în consistență și în valoare dramaturgia în sine, adică modul în care se fac spectacolele pe texte clasice sau pe texte contemporane, arta regizorală și actoricească. 

Aveți relații cu teatrele din celelalte ţări din regiunea noastră?

I. CARAMITRU – Cum să nu. Am pus la punct, în primul rând, o colaborare cu Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, încă de acum 6 ani. Am făcut o punte între cele două teatre. Pe noi ne cheamă „Caragiale”, pe ei îi cheamă “Mihai Eminescu”, refăcănd, în același timp, și  o veche prietenie între cei doi mari scriitori.  

Am stabilit și un program, sub titlul „Teatrul românesc la București și Chișinău”, prin care, în fiecare an, mergem unul în casa celuilalt. Titlul are o conotație istorico-politică, pentru că, pentru foarte mulți ani,  în Republica Moldova se considera că limba română nu e limba lor maternă și se încercau variante: ”limbă moldovenească”, ”limba noastră”, ca, până la urmă, în sfârșit, să recunoască, într-un final, că, de fapt, limba oficială este limba română, pentru că asta duce la reconfigurarea, cel puțin teoretică, a României, o țară care a fost amputată în 1940 de Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Basarabia și o parte din Bucovina, cea dinspre granița cu Ucraina, au intrat în Uniunea Sovietică și de atunci acolo au rămas. 

Ori, relația cu Teatrul Național din Chișinău este o relație extrem de importantă din toate punctele de vedere. Mai mult decât atât,  de patru ani, la Chișinău, în fiecare, toamnă, are loc Festivalul Teatrelor Naționale Românești, la care participă atât Teatrele Naționale din România, cât și Teatrele Nationale din Moldova sub titlul Teatrul Românesc, bineînteles. 

Așa că noi suntem prezenți în fiecare an, ca Teatru Național, de două ori la Chișinău, și cu programul nostru direct cu ei, și la Festivalul Teatrelor Naționale.  

Avem o relație și cu Teatrul Național din Sofia, tot pentru schimburi permanente, dar cu care s-a mers doar până la un punct, deoarece, din păcate,  acolo schimbările de direcție au fost multe și rapide în ultimii zece ani și nu am putut face decât două manifestări de maniera asta. 

Și cu Teatrul Național din Budapesta avem relatii. Acolo se organizează un Festival de Teatru la care am participat în fiecare an – mai puțin anul trecut -. și, de asemenea, vin și ei la București.

Acum am  pus la cale relații  de acest gen și cu Teatrul din Kiev, unde ne vom prezenta în luna iunie la un Festival. 

Am, și avem în continuare, o legaturi cu Serbia, am fost de două ori la Festivalul de la Nis și acum negociem  cu Belgradul. 

Acum cițiva ani, am organizat la București un Festival NETA. NETA a fost un organism care a adunat la un loc foarte multe instituții teatrale din Balcani, NETA însemnănd New European Theater Meeting și care a fost constituit în Macedonia. Eu am fost la originea lui si am fost primul președinte al acestei organizații și am făcut la București, acum 6 ani, un Festival la care am invitat toate Teatrele din Balcani. Un mare succes!

Am fost în relații cu Teatrul Metropol din Tirana, cand a fost înființat, și  chiar am bătut gong-ul inaugural, invitat atunci de primarul Edi Rama. Noi ne-am cunoscut când el era Ministrul Culturii în Albania, iar eu eram Ministrul Culturii în România și ne vedeam la întâlnirile europeane și ne-am apropiat, ca să zic așa, spiritual, astfel încât atunci cand el a înființat Teatrul Metropol, eu  am fost invitat oficial să bat gongul inaugural.  După care am avut o vizită   la Korça, unde am rude apropiate. O soră și un frate ai tatei au rămas acolo in 1925. Familia Caramitru este o familie destul de numeroasă la Korça și primarul din Korça m-a făcut “Cetațean de onoare” al orașului și, având relații cu teatrul din Korça, am fost invitat să montez ceva acolo, dar, din păcate, până acum nu am avut timpul necesar, însă o să vedem în viitor. 

Și cu Muntenegrul am avut o relație foarte apropiată pe linie de teatru, cu Teatrul Național din Podgorița, care a fost la București, și cu fostul director al Teatrului, care a devenit ministru al Culturii, apoi ambasador la Belgrad, și cu care am făcut NETA. 

NETA a fost, de fapt, o idee pornind de la trei inițiatori: Branco Micunovic, care atunci era directorul Teatrului Național din Podgorița, care, apoi, a devenit Ministrul Culturii.  La mine a fost invers, eu am fost Ministru al Culturii și am devenit Director de Teatru. Şi cu Ministrul Culturii din Macedonia la ora respectivă, Blagoj Micievki. Inițiativa a plecat și din convigerea mea că din Balcani, în acest moment, vine cea mai proaspătă și cea mai provocatore creativitate culturală europeană. 

Spun asta pentru că evenimentele recente, care au făcut istorie în Balcani cu războaiele religoase, cu conflictele care parcă nu se mai termină, au dus la o literatură demnă de atenție, care incearcă să epuizeze toată problematica Balcanilor, care este tot post comunistă. Odată cu dezintregrarea Iugoslaviei și cu autonomizarea fiecărei țări în parte, țări mici, cu populații mici, dar cu ambiții mari si cu talente autentice. 

Este o zonă care depășește ca umanitate toate încercările mai mult formale ale Occidentului în materie de cultură și de artă, iar eu fac parte dintre cei obsedați de punerea în valoare a culturii din această parte a lumii.

Acum lucrăm la un fel de Academie Culturală Europeană care să se înscrie în Balcani și din care să făcă parte toate țările despre care vorbesc, inclusiv România, care are și ea o componentă balcanică importantă. 

In momentul de față care este repertoriul care se pune în scenă, şi dacă este schimbare  în repertoriul de dinaintea anului  90?

I. CARAMITRU: Sigur ca da. Este o diferență foarte mare pentru că înainte de 90 repertoriul era obligatoriu aprobat de Ministerul Culturii, care atunci se chema Consiliul Culturii și Educației Socialiste, deci se adăuga la cultură și tipul de educație, care, vezi doamne, trebuie să fie neapărat și socialistă, comunistă mai precis, și să facă educație de tip comunist publicului. Atunci erau foarte mulți autori străini interziși. Se trimiteau texte la aprobat înainte să faci repertoriul și iți spuneau da sau nu pe textul respectiv; era o cenzură întâi la text și apoi urmau comisiile de vizionare ale spectacolelor, comisii formate din politruci și din „specialiști” în artele spectacolului,  dar și din muncitori de prin întreprinderi și tovarăși care, neavând cultură,  puteau să aibă reacții negative la încercările noastre de a fi mai liberi decât se permitea. Și, totuși, marile noastre spectacole și marile spectacole disidente au fost făcute pe textele clasice.  Texte care îi aparțin lui Shakespeare în special, a fost vorba de „Macbeth”, de ”Hamlet”, care au devenit spectacole dizidente si care au făcut istorie în România, dar și de Moliere, „Bolnavul închipuit”, textele lui Marin Sorescu, mai ales marile spectacole ale regizorului Lucian Pintilie, care au fost interzise oficial de către conducerea comunistă. Spectacolele de muzică și de poezie pe care le făceam eu au fost interzise si ele, imediat după celelalte.  Am trecut printr-o perioadă foarte bogată în spectacole și foarte tristă în ceea ce privește cenzura. Astăzi, nu te oprește nimeni să pui ce text vrei în scenă. Am în față lista de spectacole, portofoliul de spectacole al Teatrului Național pe care îl conduc de 15 ani. 

Avem 55 de piese care se rulează în Teatrul nostru de repertoriu. Din acestea, în proporție de  aproape  40% sunt texte  românești. Fie că sunt piese interbelice de calitate, cum e „Allegro ma non troppo” a lui  Ion Minulescu, „Două loturi” a lui Caragiale, sau contemporane, cum este  „Dumnezeu se îmbracă de la second hand”, o piesă scrisă recent de domnul  Iulian Margu de la Rămnicu Vălcea, sau „Idolul și Ion Anapoda” de G.M.Zamfirescu și  “Lecția”  lui Eugen Ionescu, „L’Om Dada”, spectacol plecând de la  versuri dadaiste de  Tristan Tzara, ”Pădurea spânzuraților”, după Liviu Rebreanu, „Micul infern”, „Omul care a văzut moartea”, două piese interbelice de mare succes, „Papagalul mut”, un text original scris de regizorul spectacolului – care este si un mare  regizor de film –, domnul  Nae Caranfil,  „Preşul” , care a făcut istorie în perioada comunistă, „Regele moare”, a lui Eugen Ionesco, „Scrisoarea pierdută”, a lui Caragiale. Apoi, sunt trei piese shakespeariene, „Regele Lear”, Furtuna” și  „Neguțătorul din Veneția”. De asemenea,  avem și am avut tot timpul pe scenă piese de Cehov, ultima premieră, „Trei surori”, a făcut istorie deja. 

Au fost montate piese scrise de Matei Vişniec, un autor român care trăiește în Franța, precum și piese contemporane irlandeze și englezești,  franțuzești, unele comedii, altele drame, piese italiene.  „No man´s land” este  o piesă adaptată după celebrul film care a câștigat premiul Oscar cu problematica Balcanilor, războiul fratricid.  O piesă splendidă, o piesă din Israel, este „Noii  infractori”, Gogol cu „Revizorul”, Eugene O´Neill, Arthur Miller, care se pun în scenă de 10 ani, chiar Ivan Vârâpaiev, celebrul scriitor din care jucăm „UFO” și așa mai departe.  

Avem un portofoliu de piese care trebuie să asigure spectacole la cele patru săli în care ne derulăm repertoriul. Seară de seară Teatrul NAȚIONAL are spectacole în  patru săli. În Sala Mare, care are aproape 1000 de locuri, mai exact cu 940,  Sala Studio, cu 540 de locuri, Sala Atelier, cu 180  de locuri, și Sala Pictură cu până la 240 de locuri. 

Deci, una peste alta, seară de seară, în Teatrul Național intră între 1500 la 1900 de spectatori și jucăm patru piese pe seară, în același timp. 

A cincea sală, Sala Mică, cu 130 de locuri, a fost decisă a fi sediul, gazdă, mai precis, a experimentului tănăr. Ea este exclusiv dată în folosință unui  program care se numește „9 G”, în sensul de  New Generation; e puțin forțată titulatura, plecand de la sistemul telefonic  3, 4 , 5 G …și în care contra unor proiecte care se trimit și care sunt eligibile sau nu, întreprinse de tineri actori neangajati în teatre, independenți, care sunt primiți aici în gazdă și găsesc tot sprijinul material și spiritual de a-şi produce spectacolele. 

Programul funcționează de 6 ani, are ritmul lui, publicul lui foarte tănăr, e o pepinieră  de unde am angajat actori și pentru Teatrul Național.

Recent, anul trecut, am deschis o sală in aer liber, pe acoperișul teatrului, care are 300 de locuri, pentru stagiunea de vară cănd Teatrul este inchis si Bucurestul este supraîncalzit. Acolo am primit trupe  de teatru, de jazz, spectacole de balet, de poezie, de prezentari de modă, am jucat aproape 24 de spectacole pe lună intre 15 mai si 15 septembrie. Cam ăsta e regimul pe care îl intreținem an de an. 

Care este rolul aromâniilor şi pozitia lor in societatea romănească in momentul de fată?

I. CARAMITRU: Reclam aici o inițiativă lipsită de suport istoric și de realitate și de tradiție, a unei fracțiuni de aromăni care trăiesc în Romania şi sunt urmașii  celor care au venit în țară în anul 1925, atunci cănd, după căderea Imperiului Otomani, fosta Macedonie a fost imparțită între țările riverane, între Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania. Aceștia vor să se declare aici minoritate națională și să refuze a se numi români.

Dar în teritoriul respectiv trăiau și aromăni care erau urmașii romănilor din nordul Dunării.

Între București și Salonic sunt în jur de 700 si ceva de km. Cum or fi ajuns aromănii acolo de-a lungul istoriei? Prin fenomenul transhumanţei. Ei căutau pășuni pentru oi. Și ai nevoie de pășune vara să urci la munte și iarna să cobori la mare. Cam ăsta e fenomenul ciobănesc.  Plecand cu oile în căutarea unor asemenea pășuni au ajuns acolo  unde muntele se termină în mare, unde au și muntele și marea în acelasi loc în zonele de care vorbim. S-au stabilit acolo, au trăit în comunitățiile lor, nu s-au amestecat, au vorbit dialectul liimbii române pe care îl păstrau în familie. 

Statutul romăn, în perioada anilor  când s-a înființat și Societatea de Cultură  Macedono-Romana, în 1880, a derulat prin societate fonduri importante în Balcani, mai ales în fosta Macedonie care aparținea  Imperiului Otoman, fonduri pentru deschiderea de școli, licee și biserici, cu servicii și predare în limba română cultă. Au fost  trei licee, dintre care unul comercial, la Salonic, unde a studiat și tatăl meu, altul la Bitola. Și fiecare sat romănesc avea școală. Cănd a căzut Imperiul Otoman și cănd s-a făcut schimbul de prizonieri dintre greci și turci, au venit prizonieri din Turcia aproape un milioni de soldați greci care ar fi trebuit sa fie recompensați pentru că erau mercenari. Atunci a început războiul între greci si aromăni, care, deși erau ortodocși, nu se suportau. Au inceput o luptă pe viața și pe moarte de supraviețuire. 

Atunci s-au facut delegații care au venit la Bucuresti, din care a făcut parte și bunicul meu, și au cerut întoarcerea în țara mamă, considerând că țara mamă este Romănia. Au primit cetățenie română peste noapte și au fost colonizați în sudul Dobrogei, unde erau trei județe, fiind împroprietariți  cu câte zece hectare pe cap de om, de bărbat. 

In 1925, peste 35.000 de aromâni au fost aduși în Romănia, în Cadrilater, au primit cetățenia și au fost colonizați acolo. Numai că în 1940, deci 15 ani mai târziu, acest teritoriu, ca și Basarabia, a fost rupt de România prin pactul Ribbentrop-Molotov şi dat Bulgariei, iar Basarabia Uniunii Sovietice și ua trebuit să plece și de  acolo și au venit în Regat. Începuse  războiul. Au lăsat o dată în Grecia totul, au lăsat a doua oară totul în Bulgaria, au venit  în Romănia în 1940, când , începuse războiul mondial. România a intrat în război în 1941, ei au pierdut din nou totul  ca să inceapă să intre si în pușcăriile comuniste când s-a instalat comunismul în Romănia.

Este o istorie foarte tristă. Familia mea, de exemplu, a pierdut totul de trei ori, și a cunoscut și pușcăria comunistă.

La ora asta, incercăm să punem în operă istoria noastră reală, care spune că aromânii sunt români la origine, că vorbesc un dialect al limbii române, că sunt minoritari în țările balcanice. Am primit cu bucurie decizia Albaniei de a-i considera minoritate națională acolo, dar, în Bulgaria, Serbia și mai ales în Macedonia nu sunt considerați a fi români, dar asta e altă temă de discutat.

In schimb, în Romănia s-a întrupat ideea că ar trebui să ne declarăm aici, în Romănia, noastră, minoritate națională, adică nu am fi romăni, am fi altceva, un alt popor, cu o altă limbă, s.a.m.d, ceea ce este o prostie fără margini, pentru că asta ar inseamna că aromănii nu au nici-o  țară mamă, că deși se cheamă aromăni, nu sunt romăni, de aici întrebarea retorică: unde este Aromănia atunci, care este țara aia?

Academia Romană, Parlamentul romănesc, și toată istoria noastră arată clar originea latină, românească și nord-dunăreană a aromânilor! 

Societatea noastră asta face acum, dezgroapă istoria recentă si mai veche, lucrează cu Academia Romăna și Ministerul de Externe. Recent, de cițiva ani, s-a votat o lege în Parlament care apreciăză românii de pretutindeni și unde aromânii apar ca români și sunt nominalizați cu toate definiitile lor : ţânţari, aromăni, ramănj, kuço-vlah etc.

Știu că în Albania sunt asociații de aromăni care recunosc această realitate și toată mulțumirea către statul albanez pentru decizia istorică pe care a luat-o. 

De altfel, să ne aducem aminte că în Albania există urmele prezenței românești, când mă găndesc la casa din Saranda pe care Nicolae Iorga a  cumpărat-o pentru statul român, așa cum a cumpărat  și în Italia Centrul Cultural din Veneția, așa cum a cumpărat clădirile unde sunt ambasadele României la Paris sau la Londra. 

Acum, în luna mai, vom sărbători 140 de ani de la înființarea Societății.

PËRGJIGJU

Ju lutemi shkruani komentin tuaj!
Ju lutem shkruani emrin tuaj këtu